Skip to main content

Scurt Istoric

Cetatea de refugiu sec. XIV din localitatea Saschiz, județul Mureș este monument istoric de categoria A , inclus in LMI/lista 2015, cod MS-II-m-A-15780, reprezentativ pentru istoria frământată a evului mediu.

Încă din cele mai vechi timpuri, Saschizul a avut o poziţie favorabilă din punct de vedere economic, localitatea fiind situată la adăpostul arcului carpatic, în apropierea cursului Târnavei Mari, cu bogăţii ale solului (păduri, păşuni, fâneţe) şi ale subsolului (gaz metan şi argilă) ceea ce explică şi aria de umanizare timpurie de aici, pusă în evidenţă de vestigii preistorice cum ar fi: Cetatea Uriaşilor “Huhnenburg” şi basilica romanică peste care s-a construit (se presupune) ulterior biserica evanghelică fortificată, dar şi de fortificaţiile ridicate în evul mediu: Cetatea de refugiu – sec. XIV (istoricii susţin că pe locul actualei cetăţi ar fi existat o altă cetate mai veche cu val de pământ şi palisade- sistem de aparare folosit în epoci mai vechi),  Biserica evenghelică fortificată Sf. Ștefan- sec. XV, monument UNESCO, Biserica evanghelică fortificată Sf. Nikolai din satul Cloașterf ori Castelul Haller  din satul Mihai Viteazu- sec. XVI.

Un eveniment important care a determinat cursul istoriei Saschizului a fost colonizarea populaţiilor germanice aduse de regii maghiari Geza aII-lea şi Andrei aII-lea pentru a-şi întări stăpânirea maghiară în zonă. Colonizarea a fost făcută în secolul al XII-lea-în jurul anilor 1150-1200, când în zona centrală a Transilvaniei au fost aşezaţi saşi (populaţie germanică). În această zonă, în jurul anilor 1200, a fost instalat “Scaunul Keisd “de care aparţineau 7 sate din jurul comunei  Saschiz, pentru o scurtă perioadă de timp, acesta fiind centrul de putere al întregii zone.

În contextul general al colonizării sudului Transilvaniei de către regalitatea maghiară, o comunitate de hospites a fost aşezată la Saschiz în ultima parte a secolului al XII-lea sau la începutul secolului al XIII-lea. O parte dintre secui au fost deplasaţi spre nord-est, întemeind scaunul Kezdi, alţii par să fi rămas pe loc. Istoricii iau în calcul o posibilitatea convietuirii celor două populaţii pe parcursul câtorva decenii, până după mijlocul secolului al XIII-lea, când ultimul grup de secui a plecat spre scaunul Arieş. Amprenta acestei locuiri mixte nu se regăseşte însă în structura localităţii care păstrează un caracter specific săsesc. Pentru a ţine cont de ipotezele de lucru formulate atât de istorici şi de arheologi, este de luat în considerare posibilitatea existenţei a două nuclee de locuire, cel secuiesc fiind absorbit în timp .( Marcu Daniela, ,” Cetatea Saschiz.Note istorice si arheologice”,  în Materiale şi cercetări arheologice, seria noua VI, 2010)

La puţin timp după ce s-au aşezat pe teritoriul actualei localități Saschiz, coloniştii saşi au început să construiască cetatea de refugiu, pe locul unei fortificaţii neolitice (palisade, val de pământ, locuinţe adâncite şi  semi-adâncite şi de suprafaţă). A fost denumită şi Cetatea celor 7 sate pentru că, la construcția ei au contribuit locuitori din Saschiz, Archita, Criţ, Cloaşterf, Daia şi Adamsdorf  (un sat mic, care a dispărut în timp, situat între Saschiz şi Daia), Diavaldia şi Abzen (sate mici, dispărute, între Saschiz şi Cloaşterf nu departe de locul unde astăzi se înalţă uscătoria de hamei a fostului I.A.S. Saschiz), primind astfel dreptul să se adăpostească în cetate în vreme de pericol şi războaie.

Literatura de specialitate indică deseori ca termen post quem pentru iniţierea şantierului anul 1347, dar abia din 1470 deţinem o informaţie concretă, conform căreia ansamblul se afla, la acea dată, în construcţie. În mod tradiţional se consideră că, pentru realizarea cetăţii, s-au asociat şapte sate, dimensiunile ei depăşind posibilităţile materiale ale unei singure comunităţi.

Cetatea din Saschiz este deseori menţionată în lucrările de istorie precum şi în “istoria artei”  referitoare la Transilvania, dar nici unul dintre autori nu s-a ocupat în mod deosebit cu descrierea şi cercetarea ruinelo . Virgil Vătăşianu atribuie cetatea sfârşitului secolului XIV sau primei jumătăţi a veacului următor, considerând însă că forma actuală este „opera prefacerilor” ulterioare, opinie preluată ulterior şi de alţi autori.

Scurtă descriere a cetăţii de refugiu sec. XIV din Saschiz, jud. Mureș

Cetatea  a fost construită pe un versant stâncos aflat în imediata apropiere a localităţii, în partea de nord-vest a acesteia, pe dealul care ulterior a fost numit Dealul Cetăţii (Burgberg). Locul se bucură de o poziţie strategică privilegiată, dominând împrejurimile şi asigurând o vizibilitate perfectă asupra principalelor căi de acces şi totodată spre văile laterale.  Pe trei laturi este delimitat de pante extrem de abrupte, singurul acces posibil fiind dinspre localitate, uşor controlabil şi conferind astfel celor din interior un grad ridicat de siguranţă .

Tipologic, ansamblul face parte din categoria cetăţilor de refugiu prin care comunităţile şi-au creat un adăpost sigur, relativ apropiat şi uşor de apărat în cazul unui pericol direct. În general comunităţile săseşti au rezolvat această necesitate prin construirea unor incinte fortificate în jurul bisericilor parohiale.

Cetatea de refugiu din Saschiz are o formă poligonală neregulată, impusă de configuraţia terenului, un platou cu dimensiunile de 90 m pe axa lungă, respectiv 52 m lăţime. Acest platou a fost înconjurat cu un zid de incintă prevăzut iniţial cu trei turnuri:

  • turnul de poartă
  • turnul şcolii, pe latura de sud
  • turnul voievodal sau princiar, pe latura de nord.

Ulterior, extremităţile de nord-est şi sud-est au fost consolidate prin construirea altor două turnuri:

  • turnul preotului
  • turnul muniţiei

De asemenea, zona intrării a fost reorganizată prin crearea unui mic zwinger, delimitat spre sud de un al şaselea turn, cel de pază. Într-o a treia etapă cetatea a fost extinsă spre est printr-o incintă secundară .

Cetatea a fost construită din bolovani de piatră de diferite dimensiuni şi fragmente de cărămidă folosite mai ales pentru egalizare, liantul fiind un mortar friabil, din nisip cu mici bulgări de var. Zidurile au înălţimi de până la 10 m şi grosimi ce pot ajunge la bază până la 2 m. Zidul de incintă a fost prevăzut cu guri de tragere şi cu un drum de strajă suspendat pe console din lemn, care asigura totodată legătura dintre turnuri.  De asemenea, pe laturile de nord şi parţial pe cea de sud au existat şi alte clădiri, probabil un fel de cămări în care se puteau adăposti locuitorii în caz de pericol, dacă erau siliţi să rămână în cetate o perioadă mai lungă. Urmele acestor încăperi sunt parţial vizibile, iar unele detalii au fost evidenţiate prin cercetările arheologice. În partea mediană a incintei se păstrează ruinele unei construcţii dreptunghiulare formată din două încăperi, cu axul pe direcţia est-vest, considerată a fi fost capela cetăţii . În partea vestică a incintei sunt vizibile şi urmele unei fântâni cu o adâncime estimată de 80 m săpată în masivul stâncos până aproape de baza acestuia, care asigura necesarul de apă asediaţilor.

Spațiile disponibile pentru desfășurarea de activități sunt cele 6 turnuri descrise mai sus, în condițiile în care acestea ar fi supuse unei minime intervenții de reconstrucție și dotări, care să nu altereze valoarea lor de patrimoniu, cu utilizarea de tehnici și materiale tradiționale. De asemenea, este posibilă reconstruirea drumului de strajă pentru a asigura accesul între turnuri. Curtea cetății oferă spațiu disponibil pentru instalarea unei scene fixe de mici dimensiuni pentru spectacole și locuri pentru public (ex. bănci).

Nici incinta cetății, per ansamblu și nici unul din corpurile construcției (turnuri) sau încăperile acestora nu se păstrează în stare integrală și nu dispun de utilități sau alte facilități.

Începând din anul 1999, au fost iniţiate proiecte de restaurare pentru unele componente ale cetăţii, sub coordonarea  arh. Gabriel Lambescu. În acest context a fost posibilă şi realizarea unei cercetări arheologice parţiale. În acel an, investigaţiile s-au concentrat pe turnul preotului, plasat în colţul de nord-est al incintei şi aflat, la momentul respectiv, în cel pericolul cel mai mare de prăbuşire. Ulterior s-a întocmit un proiect de cercetare completă a incintei, din care s-a desfăşurat doar o primă etapă în anul 2000 , proiectarea fiind apoi întreruptă.

În cea de-a doua campanie au fost cercetate acele componente aflate în relaţie directă cu întocmirea unei expertize, respectiv 13 suprafeţe a căror amplasare a fost stabilită. Cercetarea s-a concentrat pe turnurile cetăţii, iar un şanţ magistral a fost trasat pe mijlocul curţii, între zidul de incintă şi ruinele capelei.

Principalele obiective urmărite au fost stabilirea caracteristicilor tehnice ale monumentului (talpa fundaţiilor, structura zidăriilor, etape de construcţie), identificarea unei matrice stratigrafice pe baza căreia să poată fi descrisă evoluţia nivelului de călcare şi descărcarea terenului de sarcină istorică.

Configuraţia naturală a zonei este un lut galben ce alternează cu lentile de balast şi nisip, pe un miez stâncos deseori vizibil la suprafaţă. Săpăturile arheologice au pus în evidenţă faptul că acest platou a cunoscut o intensă locuire pre-istorică, urmele mai multor complexe din neolitic şi epoca bronzului fiind evidenţiate prin cercetări: gropi de provizii, urme de vetre, locuinţe îngropate şi o mare cantitate de material ceramic, între care ceramica pictată aparţinând culturii Petreşti.

Cele mai vechi monede descoperite în cetatea din Saschiz datează de la începutul secolului al XV-lea şi au fost descoperite într-un strat de pământ negru cu pigment de cărbune, mortar şi rare fragmente ceramice, în colţul de nord-est al incintei. Arheologii consideră că acestea pot fi puse în relaţie cu operaţiunile pregătitoare pentru deschiderea şantierului medieval .

Zidul de incintă

Incinta principală a cetăţii Saschiz a fost construită din piatră de râu, rar observându-se fragmente de cărămidă, folosită mai ales la muchii sau pentru anumite egalizări şi reparaţii. Partea superioară a zidurilor, elevaţia, păstrează un parament îngrijit, deşi nu a fost construită în asize, pietrele fiind în general neregulate. Zidul are la nivelul fundaţiei o grosime de 1,70-2 m, dar se subţiază pe verticală printr-o retragere importantă la nivelul drumului de strajă. La limita superioară incinta păstrează o grosime medie de 1 m.

În elevaţia zidului de incintă, se observă unele inegalităţi (în apropierea turnului de poartă), rosturi sau muchiile zidite ale unor mici retrageri (în special între turnurile voievodal şi cel al muniţiei). În general, compoziţia peretelui urmează linia pantei, care în mod evident nu a suferit transformări importante din perioada construcţiei până în prezent. Acest lucru este vizibil mai ales între turnurile voievodal şi cel al muniţiei, unde atât drumul de strajă cât şi gurile de tragere urmează o linie ascendentă. În aceeaşi zonă, partea superioară a zidurilor păstrează porţiuni importante de tencuială.

Din construcţie a fost prevăzută amenajarea unui drum de strajă sprijinit pe un parapet de zidărie cu grosimi variabile şi pe o podină din lemn în consolă. De la acest nivel erau accesate numeroase guri de tragere care se deschid spre exterior, asigurând supravegherea completă a împrejurimilor.  Acelaşi element de fortificare asigură accesul în turnuri la nivelul al doilea sau al treilea al acestora, precum şi legătura dintre turnuri. Drumul de strajă era accesibil din curte printr-un mic culoar boltit semicilindric, aflat între turnul de poartă şi zidul de incintă, dispus într-un unghi îngust extrem de uşor de protejat .

Gurile de tragere nu prezintă o anumită regulă de dispunere. Acestea au forme şi chiar dimensiuni variate, cu greu evidenţiindu-se două identice. Golurile au fost rezervate în zidărie, partea superioară fiind asigurată printr-un buiandrug din materiale diverse: lespezi de piatră, grinzi şi scânduri de lemn.

În segmentul dintre turnul muniţiei şi turnul voievodal, gurile de tragere au fost construite într-o primă etapă ca nişte ferestre, cu laturile paralele. Partea dinspre exterior a fost apoi înzidită şi s-a lăsat o deschidere în formă de gaură de cheie întoarsă sau o fantă verticală. Probabil meşterii nu au reuşit să creeze o astfel de formă în toată grosimea peretelui şi atunci au recurs la o formulă mai simplă. Gaura de cheie prezintă şi ea multe variante, uneori seamănă mai degrabă cu un triunghi cu vârful în sus. Pe latura de sud, între turnurile şcolii şi cel al muniţiei deschiderile par uniforme din interior, dar îşi modifică forma în grosimea peretelui, astfel încât două devin dreptunghiulare foarte înguste, iar celelalte două rămân cu o deschidere pătrată destul de largă. Pe latura de nord a incintei, se observă guri de tragere pătrate care se îngustează mult spre exterior; toate au fost consolidate la partea superioară prin lespezi de piatră.

La mijlocul secolului al XV-lea Saschizul a găzduit o serie de personalităţi din Transilvania şi Ungaria. Această concluzie se poate trage după o serie de documente ale unor importante personalităţi din Transilvania şi Ungaria medievală, emise la Saschiz. Voievodul Transilvaniei Ioan Pongracz a trecut prin Saschiz, unde a emis două diplome la 26 şi 27 octombrie 1470 .

Voievodul îi anunţă pe comandanţii militari ai Transilvaniei, aflaţi în subordinea sa, că la rugămintea tuturor cetăţenilor şi locuitorilor târgului Saschiz (petitionem universorum civium et populorum in oppidum Zaazkyzd) a permis ca jumătate din oamenii aşezării, ce pot fi chemaţi la arme în caz de război, să rămână pentru a asigura paza cetăţii şi pentru apărarea lucrurilor şi bunurilor acelora – a tuturor locuitorilor din Saschiz. Este cea mai veche atestare documentară a cetăţii din Saschiz, deşi există dovezi arheologice (este vorba despre modul de constucţie) care permit datarea construcţiei în secolul al XIV-lea . Voievodul precizează în document şi locaţia ei arătând că cetatea a fost construită deasupra acelui târg (castrum supra idem oppidum constructi) .

Anul 1662 a adus un eveniment major în istoria localităţii Saschiz : organizarea unei întruniri a Dietei Transilvaniei, condusă de către principele Mihai Apaffi. La 22 februarie în acel an, au fost deschise lucrările în care s-au adus în discuţie devastările provocate de turci. La dietă a participat și o delegaţie din Ţara Românească, din care făcea parte un episcop român. Delegatia a anunţat că Kuciuk Paşa a ajuns comandant al trupelor otomane pentru războiul care urma să aibă loc împotriva austriecilor. Dieta va cere paşei otomane să-şi mute trupele în Ţara Bârsei. Acesta refuză şi sunt  delegati Mihail Czeperegi şi Mihail Balogh la Poartă să se plângă de tirania turcilor. Principele Apaffi părăseşte lucrările dietei şi se îndreaptă spre Făgăraş, de unde se întoarce la 15 mai pentru a calma spiritele din cetatea Sighişoarei, între turci şi administraţia locală.

Un alt eveniment deosebit pentru istoria comunităţii a fost vizita împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773. Pentru a se realiza o legătură între supuși și Casa imperială de la Viena diverși suverani austrieci au întreprins mai multe vizite, cele mai cunoscute fiind cele ale lui  Iosif al II-lea care, influenţat de ideile despotismului luminat, în calitatea sa de  părinte al patriei, trebuia să cunoască îndeaproape nevoile supuşilor. Astfel, în data de 1 iunie 1773, împăratul va trece prin Saschiz, venind de la Rupea pentru a ajunge la Sighișoara. În jurnalul călătoriei sale, suveranul va aminti de acest târg, fiind impresionat de frumuseţea cetăţii sale: ”Un târg săsesc cu o cetate sus pe deal” într-o zonă: ” …cu numeroase păduri…” (Ileana Bozac, Teodor Pavel, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773. Die Reise Kaiser Joseph II durch Siebenbürgen im Jahre 1773, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2006, p. 610)

Încă din epoca modernă, cetatea din Saschiz a fost considerată ca având potențial turistic. Astfel, după deschiderea în 1881 a filialei din Sighișoara a Asociaţiei carpatine ardelene” ( Siebenbürgischer Karpaten Verein), membrii acesteia se vor interesa de frumuseţile cetăţii din Saschiz pe care vor încerca să le exploateze turistic. Referitor la acest fapt în săptămânalul sighişorean Groß-Kokler Bote din 6 mai 1888 se arăta: „ Pentru data de 10 mai secţiunea Sighişoara a Asociaţiei carpatine transilvane organizează de sărbătoarea Înălţării Domnului o excursie pe dealul Saschizului. Plecarea din faţa lui Cafe Martini dimineaţa la orele 6.Sosirea în Cetate ( a  Saschizului n.n) va fi în jurul orelor 12. Traseul va fi prin drumul Şapartocului, apoi pe Jungkernberg,  prin înălţimile Vulcanului şi de aici la Saschiz. Cei care nu pot face acest tur de forţă pote merge cu trenul spre  Heijasfalva ( azi Vânători n.n.) de la orele 5.32 şi de aici pe jos până la Saschiz. La întoarcere plecarea la orele 7 seara pentru ca la orele 9 să se ajungă trenul de Odorhei. Toţi membrii şi prietenii asociaţiei sunt rugaţi să se prezinte marţi 8 mai după amiază la preşedintele secţiunii Dr. Friedrich Kraus sau la secretarul Theodor Fabini pentru a se înscrie şi aş anunţa participarea.”[1] De asemenea, în anul 1891 aceeaşi grupare mai anunţă o drumeţie  în jurul Saschizului, însă pe un alt traseu. Motivul era acela de a încânta oaspeţii sosiţi la Sighişoara cu ocazia unor adunări generale a unor asociaţii: Duminică 28 a a(acestei) l(uni) se va organiza după amiaza o excursie la Cloaşterf, unde va avea loc în 28 şi 29 iunie adunarea generală a Asociaţiei regionale agricole şi a Asociaţiei Gustav Adolf, după care se va pleca spre Daia (apoi n.n.) o plimbare pe Steinberg în Meschendorf( 751 m) şi de aici pe jos spre Cloaşterf, de unde după amiaza de 29 reîntoarcerea cu căruţa.(  Groβ-Kokler Bote, nr. 488, Schässburg, den 6. Mai  1888, X . Jahrgang, p. 2052)

Din Monografia comunei Saschiz aflăm că în sec. XX ,,viaţa culturală românească la Saschiz este foarte animată prin existenţa unei fanfare, a unui cor bisericesc renumit şi a unei societăţi de credit, cu rol important în susţinerea micii gospodări ţărăneşti. Cetatea, la rândul ei,  este un loc turistic excepţional atât prin intermediul arhitecturii, al istoriei, cât şi prin priveliştea care poate fi observată acolo, de sus. (…)  De asemenea, frumuseţea locului a a făcut ca iubitorii de frumos să se apropie de aşezare. Vedem cu surprindere că unul dintre primele filme ale cinematografiei româneşti s-a turnat aici, dar mai bine să lăsăm textul să vorbească: „… în stânga drumului, pe o culme, se zăreşte o nouă minune, cetatea din Saschiz.  Satul e sub dealul cetăţii, într-o vale cu admirabile împrejurimi. În piaţa cea largă se află biserica săsească, având turnul asemănător cu cel din Sighişoara. De altfel, acest sat a fost mult mai mare şi într-o vreme rivaliza cu Sighişoara. Dar a fost călcat mereu de năvălitori, iar teama de inovaţie a făcut pe Saşi să se opună ca linia ferată să treacă pe aici, astfel satul a rămas alături, izolat.“

Cetatea Saschiz a atras atenția și  cunoscutului folclorist și om de cultură român  Horea Teculescu, care o descrie astfel: ,,Cetatea aşezată pe o înălţime preţipişe, este de 82 m. lungime şi 45 lăţime. La ridicarea ei au ajutat şi locuitorii din împrejurimi. De aci, paznicii puteu privi în mari depărtări şi anunţau din vreme primejdia care se apropia. La sunetul clopotului, alergau toţi spre cetate, iar bătrânii se adăposteau în biserică sau în mănăstirea  din apropierea cetăţii. Şi aci găsim o fântână adâncă de 57 m.

Zidurile s’au ridicat în răstimpuri, începând cu sec. XII de bună seamă pe urmele unei mai vechi cetăţi ruinate. În cursul vremii a fost mereu renovată. E înconjurată de un zid cu turnuri şi mai multe căsuţe, pentru adăpost. Înlăuntrul zidurilor mai sunt o parte din galeriile de unde luptau apărătorii. S’a petrecut în această cetate şi un fapt istoric mai de seamă: la 1662 principele Ardealului Apafi a ţinut aci dieta ţării.

Azi n’a rămas decât paznicul cetăţii, care sună zilnic, ora 9 şi’n caz de foc dă alarma. Legenda spune că aci au fost uriaşi, cari au plecat, certându-se cu oamenii din sat. Unul dintre ei n’a putut pleca, fiind bolnav, şi cămaşa acestuia a rămas în cetate. Aceasta ar fi fost începută de o fecioară, care a fost aşezată’n ziduri, şi ecoul puternic ce se aude aci e glasul ei.

Urcând în cetate pe cărăruşa străjuită de brazi, priveliştea e încântătoare. Spre miază-noapte se vede şesul Târnavei, cu linia ferată, iar în depărtare munţii din Săcuime; în partea opusă se zăresc Munţii Făgăraşului. Aproape de zidurile cetăţii este o pădurice de fagi, apoi un şir de nuci. Cetatea aceasta care înfruntă viacurile are un aspect fermecător, posibilizând frumoase realizări de filme. ( Aur, de C. Hodoş, s’a filmat în această regiune).

Mai ales toamna, pare o clădire din basme… pe un fundal de brazi, cu un verde intens, diverşi arbori variază culorile: verde putred, arămiu, roşiatic, gălbui, galben de diferite nuanţe, după cum rezistă atinşi de vântul toamnei şi de brumă.”  (Horea Teculescu, Pe Târnavă’n jos…Oameni şi locuri,  ed. Miron Neagu, Sighişoara, 1934, pp. 49-50)

Rolul Saschizului de fortăreaţă militară importantă pentru Transilvania în evul mediu a fost  demonstrat de numeroasele conflicte din jurul Sighișoarei, în care cetatea Saschizului a fost folosită ca loc de refugiu sau pentru păstrarea unor lucruri de valoare. Același rol este demonstrat și de organizarea unei Diete a Transilvaniei, aici la Saschiz într-un moment în care Ţara Ardealului era atacată din toate părţile. Localitatea a avut de-a lungul timpului un rol atât agricol cât și meșteșugăresc, atestat de bresle precum cea fierarilor, blănarilor, dogarilor, pantofarilor și, mai ales, breasla olarilor – aceștia, habani de origine, au dus meșteșugul lor la nivel de artă. Astăzi,  în toată lumea europeană sunt admirate farfuriile din albastru cobalt care au primit apelativul ,,ceramică de Saschiz”.

Mărturiile orale nu amintesc multe legende țesute în jurul cetății de refugiu, cu excepția celei despre fântâna adâncă de 80 de m care ar fi ,,legat” printr-un tunel cetatea de biserica fortificată din centrul localității Saschiz. Observațiile libere confirmă posibilitatea existenței unui găuri de tunel, însă în direcția opusă, spre vest, ceea ce duce cu gândul la o altă variantă vehiculată de localnici: aceea că tunelul ar fi făcut legătura cetății cu pârâul din spatele ei, străjuit de pante abrupte.

Cert este că turnurile au avut toate o funcțiune, unul dintre cele mai vechi – turnul școlii, dovedind interesul timpuriu al localnicilor pentru educație.  In tradiția populară, în prima jumătate a sec. XX  cetatea era locuită de un paznic care trăgea clopotele la orele amiezii pentru ca țăranii aflați pe câmp la muncă să știe când să ia pauza de masă. Potrivit unei legende locale  cei care -i ,,spun” „noapte buna” sau „la revedere” cetății primesc un răspuns compus din 6 sau 7 silabe, pentru că salutului îi răspunde o fecioară bătrâana care s-a lăsat zidită în cetate.

Pr. Nicolae Călugăr, în broșura ,,Saschiz 700”  povestește că : ,,În cetate petreceau saşii, cetatea avea o poartă solidă, închisă perfect. Cetăţarul era plătit de saşi să păzească cetatea, mai ales că-şi îşi ţineau acolo slăninile la rece, să nu se râncezească, într-unul din turnuri. Cetăţarul ţinea socoteala tuturor, la slănină. Şi mai avea el un rol, unul de care, mai ales copiii, ţineau cont foarte mult…fiind în hotar abia aşteptau să sune cetăţarul din corn, dând semnalul mesei de prânz. Atât aşteptau copiii, ca să fugă la pauză. „Ta ti, ta, ti, ti taaa”… aşa cânta sasu’ Retter. După ’45, primii care „am atacat cetatea” am fost noi, tâlharii de copii … am deschis porţile, am luat lacătul …Pe urmă au vandalizat-o ţiganii, au cărat pietre să-şi facă fundaţii lacașe, grinzi, etc…ce-au putut ciordi n-au cruţat. Mi – amintesc de fântâna din cetate, că avea căldare încă…aşa era de adâncă fântâna că noi, copiii, aruncam câte – o piatră, stăteam cu urechile ciulite să prindem sunetul când ajunge piatra la fund …şi tot nu auzeam nimic. Lucru mare! Oare ar mai putea fi restaurată fântâna, împrejmuită măcar? Mulţi turişti care au trecut pe la mine s-au interesat de legenda fântânii.

Pentru informații detaliate despre celelalte programe cofinanțate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitați www.fonduri-ue.ro

Investim în viitorul tău!
Proiect cofinanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Regional 2014-2020

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României